Că m-am plictisit de programul zilnic de la Mediaș? Nu e o
noutate! E noutate că am ajuns să recunosc asta, și cred că e ca și o depresie,
care devine pe jumătate vindecată dacă e recunoscută.
Cred că am avut curajul să
fac asta, pentru că în prezent am “viză
de flotant” pentru o lună, in orasul meu iubit, și e mereu ușor să recunoști ceva ce deja a
trecut :D Și dacă sunt la etapa aceasta, am și început să rememorez evenimente
din trecut care mă făceau fericită și îmi aduceau zâmbetul pe buze chiar dacă
erau doar niște imagini născocite de imaginația mea bogată, despre care o să
scriu altădată, căci e un subiect pe cinste.
Sunt genul de
persoană căreia îi place să scrolluiasca site-uri cu poze, gen Pinterest,
Tumblr etc.
Văd într-o poză mai mult
decât o simplă imortalizare a unui moment și întotdeauna mă gândesc ce se ascunde
defapt în spatele pozei, în spatele unui zâmbet? Căci în fond, pozăm momente pe
care vrem să le păstrăm cu orice chip, și suntem conștienți că memoria ne va
putea juca feste la un moment dat, și folosim ca o asigurare aparatul de
fotografiat.
Și tot așa de la o zi la alta, în care admiram poze care mai
de care mai fashion sau mai cu aer primăvăratec din dorința de a aduce primăvara mai repede,
căci până nu demult, în luna lui martie erau grade cu m-nus, am ajuns la o poză
care m-a făcut să zâmbesc instantaneu… În studenție fiind, mă gândeam la
organizarea unor seri de poezie și chitară cu doi băieți chipeși pe care eu si
prietena mea de atunci, îi simpatizam la vremea aceea. Și ne alegeam deja poeziile,
proiectam cadrele, scenariul era făcut, actorii existau și ei, doar că era
destul de greu să îi aducem pe toți 4 la un loc în același timp. Și cu filmul
acesta am mers noi mult timp în mintea și în discuțiile noastre... Și iată că după
ani, la vederea unei poze, îmi amintesc de “serile de poezie”, în care cei doi
băieți chipeși nu mai au acum nicio însemnătate, dar scenariul a rămas încă în
picioare… și mai văd în poză și un inel, care mie îmi pare a fi de logodnă. Și sunt
fericită că într-un fel filmul proiectat în mintea mea cu câțiva ani în urmă, revine
și îl văd acum atât de real într-o fotografie peste care am dat întâmplător.
Fețele sunt puțin importante, dar mai presus a fost mâna ei care îi strânge puternic
brațul. El îmbrățișează chitara, nu în semn de egoism, după părerea mea ci
pentru că ea e instrumentul care îl ajută să își exprime atât de frumos
sentimentele pentru ea…
Restul poveștii poate fi imaginat de fiecare în parte,
dar finalul poveștii mele imi aduce și acum zâmbetul pe buze, în timp ce scriu
aceste randuri :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu