“Nu vă supărați, dacă vreau să ajung în Observator, cu ce autobuz pot merge?”

Cu câteva săptămâni în urmă, mi-am adus aminte cu mare drag de primul meu an la Cluj…

Am mers atât de departe cu depănatul amintirilor încat am ajuns tocmai la prima mea zi ca studentă. Înca de pe atunci, am promis solemn să fiu prezentă la toate cursurile și seminariile, dar ăsta cred că a devenit un clișeu pentru studenții boboci, și nu voi divulga aici dacă am respectat promisiunea, pentru că se întamplă ca mama să fie un cititor abonat al “fericirii” mele.

Ziua deschiderii anului universitar m-a prins alergând pe străzi, purtând o rochiță și tocuri în picioare, că deh! am vrut să las o impresie bună de la prima întâlnire cu colegii și profesorii. M-am aranjat, m-am îmbrăcat, și deși știam relativ drumul până la facultate, se pare că nu am estimat bine minutele în care voi reuși să ajung în timp util la deschidere. M-am stresat încontinuu până să ajung, dar în final n-a fost bai, pentru că amfiteatrul era arhi-plin și la câtă zarvă era acolo, nu știai cine a plecat sau cine tocmai a venit.

Cu toate acestea, reușita acelei zile, a fost că am reușit să găsesc facultatea mergând pe jos, explorând străduțe înguste și destul de întortocheate.

După această experiență, am ajuns la un alt stadiu: acela de utilizator al transportului în comun, căci aveam dreptul să folosesc o linie de transport, în mod gratuit. Doar că acum se complica treaba: de la 2 linii de transport existente în Mediaș am trecut la n-șpe existente in Cluj. Nici acum nu știu sincer câte sunt, pentru că și în ultimul an mi se întampla să văd transportul cu numarul 21 și să mă mir zicând că nu l-am mai vazut nicicând J Deci necunoscătoare fiind, apelam mereu la clujeni iar de fiecare dată trebuia să fac o scurtă și rapidă analiză a trecătorilor, pentru a alege clujeanul rezident, cel cu cunoștinte de taximetrist atunci când venea vorba de “Nu vă supărați, dacă vreau să ajung în Observator, cu ce autobuz pot merge?” 

Și mă bucuram să primesc un răspuns detaliat, cu zâmbetul pe buze și cu răbdare. Cred că ăsta a fost primul lucru care m-a impresionat la clujeni, pe lângă accentul exagerat de ardelenesc.

Și iată că revin la Mediaș și aștept în stație autobuzul spre casă, uitându-mă în jur după fețe vesele și nu le prea găsesc. Dar la un moment dat, o doamna se apropie de mine și mă întreabă care este autobuzul cu care ar putea ajunge la Kaufland? Automat am un flash-back și zâmbesc amintindu-mi de perioada în care eu eram cea care întreba. După ce i-am oferi indicațiile de care avea nevoie și care bineînțeles nu erau foarte complicate, căci nu sunt multe autobuze în oraș, am avut o discuție foarte faină despre viața la Cluj, căreia ea îi ducea lipsa, aflată la Mediaș pe o perioadă mai lungă, pentru a-și ajuta o prietenă.

M-am bucurat enorm că rolurile s-au inversat după câțiva ani și sincer m-am străduit să am zâmbetul prietenesc pe față și răbdarea cu care eu am fost întâmpinată la Cluj, iar eu sper că mi-a reușit.

Așadar să încercăm să zâmbim mai des, căci poate vom ușura perioada de selecție a celor care sunt în căutarea unei persoane avizate să ofere indicații, dar nu e exclus să zâmbim nici în alte orașe pentru a putea răspunde prietenos “ îmi pare rău, nu sunt de aici“.