Bunicul în vizită la nepoți

      Norocoasă sau nu, eu am avut de cand ma stiu, 3 bunici(doi naturali si unul vitreg-termen total neadecvat pentru a-l aduce in discutie pe bunicul meu cu numarul 3 pentru ca mi-e tare drag).     

     Lunga poveste spusă pe scurt e că din cei 2 bunici naturali, nu mai am acum decât unul, care locuiește la Buzău și pe care ajung să îl văd foarte, dar foooooarte rar.

      Acum, după 7 ani de la ultima întâlnire cu bunicul meu, ne-a făcut o surpriză și a venit să ne vadă, după un drum lung de 6 ore cumulate de la 2 trenuri pe care le-a schimbat. Și nu am realizat că 7 ani defapt înseamnă atât de mult, ani pe care i-am vazut acum concretizați într-un păr complet alb, riduri numeroase pe o față blândă, dar aceiași ochi veseli și calzi care îmi confirmă că încă e același bunic; cel care la ultima noastră întâlnire, deși eu aveam pe atunci deja 16 ani, a vrut să se joace cu mine și Bogdan cu mingea și simțeam cum în ochii lui sunt atât de micuță. Îmi amintesc cu mare drag de acele câteva zile petrecute într-un sătuc de lângă Buzău când m-am bucurat de bunicul meu de la țara pe care de prea puține ori l-am avut aproape. Atunci am sesizat lipsa câtorva ani în care nu ne-am văzut și simțeam cum încearcă să suplinească acei ani lipsă, în cele câteva zile pe care le aveam la dispoziție cu el. Și tare frumos a mai fost, când ne-a prezentat cu atâta drag via la care muncise de câțiva ani buni încoace și din care am ajuns să ne înfruptăm și noi cu mare sete.

     Cu și mai multa bucurie am ascultat cum in linii frumoase bunicul meu ii face portretul bunicii mele de care a divortat cu 40 de ani in urma. Vorbeste atat de duios despre ea, incat nu mi-e foarte greu sa deduc cat de mult a iubit-o. Recasatorit si cu alte 2 fete din cea de-a doua casatorie, inca mai pastreaza pozele cu bunica mea, de la diverse evenimente la care au mers impreuna… Imi proiectez in minte doi oameni frumosi, cu idealuri marete, dar mult prea tineri pentru a face fata cu brio unei casnicii. Si asa a si fost, iar rodul iubirii lor frumoase este mama, care nu stiu daca realizeaza cu cata dragoste a fost inzestrata la nastere. Daca realizeaza sau nu, nu sunt in masura sa ma pronunt, dar stiu sigur ca emana dragostea asta la orice pas pe care il face alaturi de noi. Am pornit de acolo spre casa, parca mai bogata si am simtit ca am mai adaugat niste “Frunze bogate

” la arborele genealogic…

     Astazi, a ajuns bunicul la nepoti si am avut asa o mare bucurie cand a inceput sa scoata din geanta cu care venise el, oua proaspete de la tara, branza si cel mai bun vin pe care l-am gustat pana acum. Fac parte din acei copii care prea putine vacante si le-au petrecut la tara la bunici si acum ca vine bunicul la mine cu toate bunatatile acestea, ma simt cea mai norocoasa.         Dupa o masa copioasa asezonata cu povesti si depanarea amintirilor, bunicul mi-a facut o mare surpriza: a adus cateva poze din tinerete, din perioada casniciei cu bunica mea. Toate mi-au adus zambete pe fata, dar in special una din ele in care parca m-as fi uitat in oglinda. Dintotdeauna parerile au fost impartite: multi spun ca am trasaturile mamei, la fel de multi spun ca le am pe ale tatalui meu, dar uitandu-ma la pozele din tinerete cu bunica, eu stiu sigur de la cine am multe din trasaturi.

     Cu un pahar de vin langa mine si cu un zambet in urma depanatului amintirilor, inchei aici aceasta postare :)

Cum să te decizi când ești într-o dilemă?

     Și iată că postarea din acest week-end nu a întârziat și a apărut chiar înainte să fi intrat măcar într-o nouă săptămână.

     Miercurea aceasta, am ajuns să dau o raită prin magazine, căci după primii bănuți câștigați, parcă mă tenta să merg la shopping și m-am întors acasă doar cu o pereche de balerini, o pereche de blugi, reviste pentru copii și o pungă mare de Haribo, care până a doua zi, a devenit de negăsit pentru că tare poftă îmi era de dulciuri.

     Deși m-am întors doar cu aceste două articole vestimentare în pungile frumoase din hârtie cu numele unui brand iubit de mine, m-am mai întors în gând și cu o altă rochiță superbă pe care o și probasem și îmi făcusem poze, ca să mai cer vreo câteva păreri. Pările au venit și au fost pro, dar parcă tot nu eram ferm convinsă că trebuie să o cumpăr căci e cam scumpișoară. 

     Și nu știu cum se face că tocmai astăzi am intrat să îmi citesc horoscopul, din lipsa de ocupație, și ce să vezi? La horoscopul de mâine, 15 aprilie zice așa: “Când calculezi sumele pe care le ai la dispoziție, îți iese un rezultat care te încântă, încât ai curaj să faci planuri mărețe cu banii tăi. Ești într-un moment de vârf în privința bugetului, ca atare ești pregatit să mai tragi o raită prin magazine și să-ți mai cumperi ceva cu care să rupi gura târgului. Ești atras mai ales de lucruri scumpe, luxoase, de fițe sau de firmă, pentru că pretențiile tale sunt ridicate, și, la urma urmei, meriți din plin aceste daruri pe care ți le poți face singur. Deții ceva material care îți inspiră mai multă încredere în tine însuți iar respectul de sine crește.”  

     Wow nu se poate! Bifez cam toate aspectele menționate în horoscopul meu: lucruri de firmă- checked, pretenții ridicate- checked, daruri pe care mi le fac singură- checked, și cel mai important aspect e acela că merit! Și ca orice articol care se dorește a fi verosimil și care se respectă, voi face trimitere la sursa revelatorie: http://acvaria.com/horoscop.php?t=capricorn&p=horoscopul_zilei

    Eu zic așa: dacă veți fi în situații mai puțin cruciale, în care trebuie să alegeți ceva, evitați să dați cu banul, căci poate rezultatul nu vă va bucura prea mult. Mai degrabă citiți-vă previziunile astrologice pentru că e imposibil să nu faceți o legătura între cele scrise acolo și situația în care sunteți și pe loc vă veți da seama exact de ceea ce vă doriți defapt, putând jongla cu cuvintele și interpretându-le după bunul plac. ;))

    Nu prea cred eu în horoscop, ci mai degrabă doar în caracteristicile generale ale zodiilor, dar pe acesta l-am luat ca pe un semn divin deși am cam făcut un oximoron acum punând cuvintele horoscop și divin unul lângă altul… Oricum ar fi, m-am decis! Rochița va fi a mea.
    Mulțumesc întregului univers care a lucrat la asta J

Cei 3 muschetari

     Mi-am propus să scriu următoarele rânduri încă de luni- 8 aprilie, ca o recenzie a primului week-end aici, dar uite că activitatea zilnică nu mi-a permis asta și intru în al doilea week-end la Strasbourg, care sper să fie cel puțin la fel de jolie ca și cel de care am pomenit.

     Sâmbăta și duminica au fost mult așteptate după o săptămână în care m-am trezit zilnic la 7, și asta a fost cam chinuitor pentru mine în condițiile în care acasă, diminețile încep pentru mine abia la ora amiezii. Așadar am dormit sâmbătă muuult, până când pașii copiilor s-au auzit pe scări verificând din 5 în 5 minute daca Anghela (adică eu, într-o franco-română specifică vârstei de 5 ani) s-a trezit…

…Și într-un final s-a trezit, dar de leneșă ce a fost, a stat aproape  toata ziua în cameră, în fața laptopului și începusem deja să îmi plâng de milă că devine o zi banală. Dar nu a fost deloc așa!

Cum să nu fie un week-end frumos după ce am primit flori, mi s-a spus că sunt frumoasă și am mai avut parte și de lecții gratuite de franceză? Și toate astea au venit din partea celor 3 muschetari : Cornelia, Tanya și Nicolae.

     Florile m-au umplut de bucurie și pe Tanya au umplut-o de pupici din partea mea, căci tare fericită am fost când a urcat gâfâind până la mansardă să îmi aducă 3 floricele albe, culese din gradină. Florile abia daca mai respirau și ele, căci pumnul Tanyei le-a ținut strâns, ca nu cumva să se rătăcească vreuna până să ajunga la mine, dar au fost printre cele mai frumoase flori, care fac parte din categoria “just because is Saturday”. Am apreciat de mii de ori mai mult o floare dăruită într-o zi banală, doar așa pentru că merit, decât buchetele pompoase care reprezintă “biletul de intrare” la ocaziiile speciale. 

     Nicolae mi-a repetat două zile la rând “Andreea tu est belle” până când deja e devenit o obișnuință pentru mine și mi-am zis că defapt e o remarcă pe care o face tuturor fetelor care îi pășesc pragul casei, obișnuit fiind deja cu frumusețea surorilor sale mai mari. Că mi s-a zis că sunt frumoasă

m-a facut fericită într-adevar, dar și mai fericită m-am simtit luni dimineața când mi-am dat seama de sinceritatea lui, căci dacă nu i-a placut cum mi-a stat cu bucle, mi-a zis nonșalant: “Andreea tu sais? J’aime plus tes cheveux naturels” . Asadar, el chiar mă văzuse frumoasă din 5 in 5 minute ;))

      Nu mai prejos au fost lecțiile de franceză pe care mi le-a oferit Cornelia, care vorbește impecabil la cei 9 anișori ai ei. Pe lângă îmbogățirea vocabularului meu, am insistat în special pe pronunțarea acelui “r “ franțuzesc care mie îmi cam dă bătăi de cap și am cam fost sursă de chicoteli pentru ea, căci se amuza de accentul meu, dar râsul ei, mă făcea pe mine fericită, așa că a fost o situație WIN/WIN.

     Și iaca așa cu week-endul trecut, despre care am apucat să scriu doar week-endul acesta ;))

Sper ca cel care începe azi, să fie și el sursa unei postări, dar care să apară pe filele fericirii mele, mai devreme decât a aparut postarea care tocmai se incheie aici…

Pijamalele mele

     ...Ora 00:15, mama intră în cameră și mă dojenește că e prea târziu, că mâine trebuie să mă trezesc devreme pentru a rezolva ce mi-am propus: “Schimbă-te în pijamale și pune-te în pat!” Caut repede o scuză, ca de copil, căci știu că tare îi mai place să ne vadă încă copii chiar și la vârsta asta: “Pijamale zici? Ce pijamale?”, și încep să râd realizând că chiar îmi lipseau cu desăvârșire niște pijamale…

     Scuză puerilă sau nu, uite asa, am ajuns la concluzia că în 23 de ani am avut maxim 2 perechi de pijamale de când pot vorbi despre memoria mea vizuală, că presupun că bebeluș fiind aveam pijamale. SAU...?  Atunci pe loc am conștientizat că defapt pentru mine pijamalele erau: un tricou rămas mic, sau pe care decideam că nu îl mai port, o pereche de iegări sau orice alte haine devenite prea lălâi pentru a mai fi purtate și tare bine mă simțeam așa în hainele mele de somn... până acum!

      După discuția respectivă și râsetele venite la pachet primesc bineînțeles și niște pijamale…roz, în dungi, ce-i drept puțin mai mari decât mi-ar fi mie bune, dar mă bucur, le îmbrac rapid și profit de un nou stadiu al somnului îmbrăcată în uniforma ce se cuvine pentru această activitate. 

     Bucuria de a avea pijamale ține chiar și a doua zi și mă schimb conștiincioasă înainte de culcare dar ce să vezi? În dimineața următoare celei de a treia seri de când am primit ceea ce am cerut, mă trezesc din nou într-un tricou larg primit de Bogdan și pe care eu mi l-am însușit cu atâta bucurie, și o pereche de pantaloni, care uneori sunt pantaloni de casa, și uneori devin pantaloni de dormit, după bunul plac… 

     Mi-e clar! Trebuie să mai lucrez la deprinderea de a-mi purta cu mândrie pijamalele prin călătoria în care mă va duce somnul…și când zic asta, vorbesc serios, pentru că și acum, după 3 săptămâni de la acea întâmplare, plecată de acasa fiind, mă trezesc că nu mi-am pus pijamale în bagaj.

     Știu că pe lângă șosetele cumpărate de mama și tata, sau papucii de casă pufoși, pijamalele au devenit un cadou deja plictisitor pentru unii atunci când vine Crăciunul, dar eu una am fost scutită de această bucurie a vieții. Așadar dacă vreți să mă faceți să zâmbesc, oferiți-mi pijamale!

P.S Le accept și în avans, acum de Iepuraș J

Scenarist trebuia să mă fac!

      Că m-am plictisit de programul zilnic de la Mediaș? Nu e o noutate! E noutate că am ajuns să recunosc asta, și cred că e ca și o depresie, care devine pe jumătate vindecată dacă e recunoscută. 

Cred că am avut curajul să fac asta, pentru că în prezent  am “viză de flotant” pentru o lună, in orasul meu iubit,  și e mereu ușor să recunoști ceva ce deja a trecut :D Și dacă sunt la etapa aceasta, am și început să rememorez evenimente din trecut care mă făceau fericită și îmi aduceau zâmbetul pe buze chiar dacă erau doar niște imagini născocite de imaginația mea bogată, despre care o să scriu altădată, căci e un subiect pe cinste.

      Sunt genul de persoană căreia îi place să scrolluiasca site-uri cu poze, gen Pinterest, Tumblr  etc. 

Văd într-o poză mai mult decât o simplă imortalizare a unui moment și întotdeauna mă gândesc ce se ascunde defapt în spatele pozei, în spatele unui zâmbet? Căci în fond, pozăm momente pe care vrem să le păstrăm cu orice chip, și suntem conștienți că memoria ne va putea juca feste la un moment dat, și folosim ca o asigurare aparatul de fotografiat.  

     Și tot așa de la o zi la alta, în care admiram poze care mai de care mai fashion sau mai cu aer primăvăratec  din dorința de a aduce primăvara mai repede, căci până nu demult, în luna lui martie erau grade cu m-nus, am ajuns la o poză care m-a făcut să zâmbesc instantaneu… În studenție fiind, mă gândeam la organizarea unor seri de poezie și chitară cu doi băieți chipeși pe care eu si prietena mea de atunci, îi simpatizam la vremea aceea. Și ne alegeam deja poeziile, proiectam cadrele, scenariul era făcut, actorii existau și ei, doar că era destul de greu să îi aducem pe toți 4 la un loc în același timp. Și cu filmul acesta am mers noi mult timp în mintea și în discuțiile noastre... Și iată că după ani, la vederea unei poze, îmi amintesc de “serile de poezie”, în care cei doi băieți chipeși nu mai au acum nicio însemnătate, dar scenariul a rămas încă în picioare… și mai văd în poză și un inel, care mie îmi pare a fi de logodnă. Și sunt fericită că într-un fel filmul proiectat în mintea mea cu câțiva ani în urmă, revine și îl văd acum atât de real într-o fotografie peste care am dat întâmplător. 

     Fețele sunt puțin importante, dar mai presus a fost mâna ei care îi strânge puternic brațul. El îmbrățișează chitara, nu în semn de egoism, după părerea mea ci pentru că ea e instrumentul care îl ajută să își exprime atât de frumos sentimentele pentru ea… 

     Restul poveștii poate fi imaginat de fiecare în parte, dar finalul poveștii mele imi aduce și acum zâmbetul pe buze, în timp ce scriu aceste randuri :)

“Nu vă supărați, dacă vreau să ajung în Observator, cu ce autobuz pot merge?”

Cu câteva săptămâni în urmă, mi-am adus aminte cu mare drag de primul meu an la Cluj…

Am mers atât de departe cu depănatul amintirilor încat am ajuns tocmai la prima mea zi ca studentă. Înca de pe atunci, am promis solemn să fiu prezentă la toate cursurile și seminariile, dar ăsta cred că a devenit un clișeu pentru studenții boboci, și nu voi divulga aici dacă am respectat promisiunea, pentru că se întamplă ca mama să fie un cititor abonat al “fericirii” mele.

Ziua deschiderii anului universitar m-a prins alergând pe străzi, purtând o rochiță și tocuri în picioare, că deh! am vrut să las o impresie bună de la prima întâlnire cu colegii și profesorii. M-am aranjat, m-am îmbrăcat, și deși știam relativ drumul până la facultate, se pare că nu am estimat bine minutele în care voi reuși să ajung în timp util la deschidere. M-am stresat încontinuu până să ajung, dar în final n-a fost bai, pentru că amfiteatrul era arhi-plin și la câtă zarvă era acolo, nu știai cine a plecat sau cine tocmai a venit.

Cu toate acestea, reușita acelei zile, a fost că am reușit să găsesc facultatea mergând pe jos, explorând străduțe înguste și destul de întortocheate.

După această experiență, am ajuns la un alt stadiu: acela de utilizator al transportului în comun, căci aveam dreptul să folosesc o linie de transport, în mod gratuit. Doar că acum se complica treaba: de la 2 linii de transport existente în Mediaș am trecut la n-șpe existente in Cluj. Nici acum nu știu sincer câte sunt, pentru că și în ultimul an mi se întampla să văd transportul cu numarul 21 și să mă mir zicând că nu l-am mai vazut nicicând J Deci necunoscătoare fiind, apelam mereu la clujeni iar de fiecare dată trebuia să fac o scurtă și rapidă analiză a trecătorilor, pentru a alege clujeanul rezident, cel cu cunoștinte de taximetrist atunci când venea vorba de “Nu vă supărați, dacă vreau să ajung în Observator, cu ce autobuz pot merge?” 

Și mă bucuram să primesc un răspuns detaliat, cu zâmbetul pe buze și cu răbdare. Cred că ăsta a fost primul lucru care m-a impresionat la clujeni, pe lângă accentul exagerat de ardelenesc.

Și iată că revin la Mediaș și aștept în stație autobuzul spre casă, uitându-mă în jur după fețe vesele și nu le prea găsesc. Dar la un moment dat, o doamna se apropie de mine și mă întreabă care este autobuzul cu care ar putea ajunge la Kaufland? Automat am un flash-back și zâmbesc amintindu-mi de perioada în care eu eram cea care întreba. După ce i-am oferi indicațiile de care avea nevoie și care bineînțeles nu erau foarte complicate, căci nu sunt multe autobuze în oraș, am avut o discuție foarte faină despre viața la Cluj, căreia ea îi ducea lipsa, aflată la Mediaș pe o perioadă mai lungă, pentru a-și ajuta o prietenă.

M-am bucurat enorm că rolurile s-au inversat după câțiva ani și sincer m-am străduit să am zâmbetul prietenesc pe față și răbdarea cu care eu am fost întâmpinată la Cluj, iar eu sper că mi-a reușit.

Așadar să încercăm să zâmbim mai des, căci poate vom ușura perioada de selecție a celor care sunt în căutarea unei persoane avizate să ofere indicații, dar nu e exclus să zâmbim nici în alte orașe pentru a putea răspunde prietenos “ îmi pare rău, nu sunt de aici“.