K.I.S.S

     Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când folosesc serviciul site-urilor de trimitere gratuită a mesajelor, mă simt ca şi cum aş transmite un mesaj prin telegraf.  Ei cum să faci în aşa fel încât să îi explici iubitului tău, că îţi pare rău că v-aţi certat, că a fost un exces de zel, că stresul şi agitaţia de aici te fac să fii foarte stresată şi stresantă la rândul tău, că atenţia care ţi se acordă ar trebui să aibă o cantitate dublă, pe măsura distanţei care vă desparte, şi aşa mai departe, în doar 140 de caractere? Cum? Mai ales că în discuţie intră şi oaspeţii nedoriţi  “nervii” care mă instigă la a scrie mai mult şi mai mult. Dacă nu sunt nervii, intervine el “Doru’ “, care de dragul amorului, ma duce pe culmi nebănuite ale creaţiei, în compunerea mesajului de noapte bună, care ajunge să fie în câteva secunde o declaraţie de dragoste. 

     După cele câteva secunde foarte uşoare pentru mine, intervin cele mai chinuitoare minute: selectează tu aşa frumos tot ce e în plus şi înlocuieste cu cuvinte mai simple, aşa încât să se încadreze toată “capodopera ta mesagistică” în nu mai mult de 140 de litere. Ia de aici, pune dincolo, mai taie de aici, înlocuieşte…şterge că nu sună bine, caută un sinonim din 5 caractere că atâtea ţi-au mai rămas ( deja ajungi să faci şi un soi de “cuvinte încrucişate”) şi iată că ai reuşit în final să scri aproximativ ce ai vrut, în numărul de caractere impuse, dar parcă nu mai are aceeaşi încărcătură emoţională…N-ai ce să faci, dai send şi te consolezi cu ideea că destinatarul oricum nu a văzut forma iniţială şi neavând termen de comparaţie, ar putea să îl considere totuşi un mesaj plin de emoţie…

     Ei bine, ăsta e un defect de-al meu: scriu mult atunci când nu e cazul şi dezvolt subiecte colaterale fără de care, în fond ideea ar fi foarte uşor de înţeles. Şi atunci mi-am zis: keep it short and simple! Îmi repet asta în gând de fiecare dată când încep să compun un mesaj pe internet şi se pare că îmi ţin mintea în frâu aşa şi reuşesc să fiu scurtă si la obiect (relativ). Cu toate astea, cred că dacă aveam nenorocul să trebuiască să utilizez telegraful ca mijloc de transmitere a unei informaţii, aş fi plătit pentru foarte multe cuvinte. Ei, cel puţin aşa le mai adăugam ceva valoare pe lângă cea sentimentală, sau cel puţin cu asta mă consolam după ce îmi priveam portmoneul.

     Cu toate astea, ţin să le mulţumesc celor care au gândit aceste site-uri pentru aceia dintre noi care fie din comoditate, fie că sunt studenţi, îşi mai lasă cartelele neîncărcate şi apelează cu încredere la cele 140 de caractere gratuite. Din seria lucrurilor care îmi dau un strop de fericire fac parte aşadar şi aceste site-uri pe care le folosesc cu incredereJ

Pentru că...

     Continuând seria întrebărilor “de ce?” (şi ignorând căcofonia dintre titlu si primul cuvânt) am ales să ofer şi câteva răspunsuri. Răspuns la întrebarea de ce Mereu fericit(ă)?

     …Dacă memoria nu îmi joacă feste, eram prin clasa a 5-a când am aflat că unul din prenumele mele dar şi primul prenume al fratelui meu, au aceeaşi semnificaţie şi anume: “darul lui Dumnezeu”. Mama mi-a spus asta cu atâta încântare, şi cu un iz de legendă, încât în ziua respectivă, eram foarte mândră de prenumele meu, ba chiar începusem să îmi doresc să fiu strigată pe cel de-al doilea prenume, aşa încât toată lumea să ma întrebe de ce vreau asta? Si eu să le pot răspunde: "pentru că sunt darul lui Dumnezeu!"

Primul prenume şi cel pe care îl utilizez zi de zi, îmi conferă după etimologia sa, curaj şi bărbăţie, iar eu le includ în acelaşi “pachet” primit de la Dumnezeu.

     Mulţi ani la rând am fost tare mândră de prenumele meu cu numărul 2, şi începusem să îl adaug şi pe acesta de acum, la prezentările care se încheiau de fiecare dată cu multicunoscutul “încântat de cunoştinţă”. Muuult mai încântată am fost însă după câţiva ani, când în timpul unei runde de Conquiztador,  am aflat că semnificaţia numelui meu (de familie), e “mereu fericit”! Ferice de voi Onofreilor din lumea întreaga, căci stiu că sunteţi mulţi… ştiu chiar un “Onofri” Italian, aşa că fericirea asta se pare că e răspândită J

Începusem aşadar să îmi analizez numele şi să acord o atenţie mai mare acestuia, căci în fond el ne defineşte şi ne însoţeşte o mare parte din viaţa noastră. Eu vorbesc de cazul meu, în calitate de fată, care la un moment dat va renunţa la “mereu fericit”, pentru (sper eu ) un alt nivel al fericirii  care va veni odata cu EL…

     Aşa că, fără să stau prea mult pe gânduri, pagina mea a fost botezată “Mereu fericit(ă)”, pentru că asta mă defineşte cel mai bine. “Port” fericirea asta cu mine mereu: pe buletinul din portmoneu, la săruturile lui, la fiecare mic-dejun pregătit cu dragoste de mama, la fiecare revedere pe care o am cu Strasbourg, la fiecare primă întâlnire din an cu gustul castanelor coapte,  la fiecare gură din cafeaua dimineţii şi lista poate continua, căci am parcurs un lung traseu însoţită de “fericirea” mea.

     Fără mai multă vorbărie, mă pot prezenta fără exagerare ca “Darul mereu fericit, de la Dumnezeu”!

     Sunt încântată de cunoştinţă!

De ce?

           E ciudat cum tocmai azi, am ales să îmi fac blog. De ce? De ce azi? De ce nu mâine?                     De ce să nu fi rămas la clasicul jurnal care stă şi acum ascuns printre hainele dulapului meu, (haine care nu sunt niciodată împăturate dar pe care le pot găsi chiar si cu lumina stinsă)?

Pot formula mii de întrebări, dar curios cum nu am niciun răspuns… sau cel puţin nu azi.

              De-a lungul timpului am realizat că tot ce mi s-a întâmplat în cei 22 de ani de existenţă, s-a întamplat până la urmă cu un rost. Adică “rost” l-am considerat atunci când a trebuit să aştept la cinema 30 de minute pentru achiziţionarea unui bilet la filmul “To Rome with love” şi se pare că mi-a prins tocmai bine, pentru că în Franţa ghiciţi cât durează reclamele dinaintea începerii filmului? Exact 30 de minute!  Am fost scutită astfel de apetisantele reclame la Haribo, popcorn şi aşa mai departe, care m-ar fi făcut probabil să mă întorc din nou la intrarea în cinema, de unde să mi le şi achiziţionez. Nu zic ca am intrat fără popcorn în sală, dar măcar am fost mândră că mi l-am cumpărat dinainte iar strategia lor de marketing nu a dat roade cu mine :)

               Aşa şi cu ziua de azi! Nu imi dau seama exact de “rostul” naşterii blogului meu, tocmai în aceasta zi de 13, dar pe parcursul postărilor mele, dacă voi reuşi să îl identific, voi face din el VIP, şi va fi personajul  principal al unei noi postări.
                      Aşadar, încep azi o cursă lungă în căutarea rostului blogului meu :)